Rezultate biologie - Lahovary.Ro



Scurt istoric al Colegiului Naţional „Alexandru Lahovari” Râmnicu Vâlcea



Străvechi oraş istoric, Râmnicu Vâlcea. Aici îţi aminteşti de figura măreaţă a lui Mircea cel Bătrân, aici parcă auzi glasul lui Tudor Vladimirescu, vibrând dorinţa de libertate şi dreptate. Şi tot aici te priveşte cel care a fost cântăreţ şi povestitor, Anton Pann. Aici au trăit şi au creat mulţi oameni de seama, fii ai poporului nostru. Aici se vor scrie file luminoase din cronica istoriei şi culturii poporului român, care subliniază trăinicia, dârzenia şi cutezanţa ce au caracterizat dintotdeauna fiinţa neamului românesc.

Râmnicu Vâlcea, cunoscut oraş comercial, numără la sfârşitul secolului al XIX-lea o populaţie de 7000 locuitori. Pricepuţi şi harnici, locuitorii oraşului ridică aici mai multe fabrici de cărămidă, de paste făinoase, de ţiglă şi teracotă şi mai multe ateliere meşteşugăreşti. În acea vreme oraşul era reşedinţă judeţeană şi episcopală şi, în afară de prefectură, găzduia în raza sa Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea, o şcoala primară de băieţi şi una de fete, un oficiu poştal, un spital judeţean, o farmacie, o sala de teatru şi mai multe alte edificii care îşi aduceau contribuţia, într-un fel sau altul, la îmbunătăţirea vieţii locuitorilor oraşului.

Viaţa economică ce se dezvoltă aici cerea tot mai mulţi oameni, temeinic pregătiţi, cu ştiinţă de carte, care vor ocupa posturi de conducere a diferitelor instituţii, al căror număr creştea mereu. Locuitorii oraşului îşi manifestau dorinţa pentru înfiinţarea unei şcoli secundare în Râmnicu Vâlcea. Glasul lor va fi dus mai departe de vâlceanul Ion Iancovescu, pe atunci deputat în Parlamentul ţării, care va stărui pe lângă ministru pentru aprobarea şcolii secundare. Din documentele vremii aflăm ca Ministrul Instrucţiunilor Publice aprobă în 1891 înfiinţarea unui gimnaziu “clasic”, al cărui director şi profesor a fost Alexandru Teodoru; cel care va îndruma primii paşi ai elevilor spre izvorul nesecat al literaturii a fost Anton Eliade.

Cursurile noului gimnaziu se deschid în ziua de 7 septembrie 1891 în casele Angelescu din strada Mihai Bravu nr.49, care încep să funcţioneze cu o singură clasă ce numără 42 de elevi români şi de alte naţionalităţi, printre care şi musulmani, cărora li se respectau unele obiceiuri, fiind scutiţi prin ordin ministerial de studiul religiei şi permiţându-li-se să stea în orele de prelegeri cu fesul pe cap.

În clasa I se preda româna, religia, latina, franceza, geografia, istoria, aritmetica, fiziografia, caligrafia, muzica şi gimnastica, existând cataloage pentru fiecare obiect de studiu. Întrucât şcoala nu dispune de nici un fel de material didactic, iar bugetul şcolar pentru cheltuieli de cancelarie era numai de 25 de lei pe trimestru, direcţiunea şcolii face apel la primăria oraşului pentru obţinerea unui fond care va servi la procurarea materialului didactic necesar şi pentru confecţionarea unor aparate de gimnastică. Se întocmeşte o listă de subvenţii anuale în care primăria oraşului donează 250 – 300, iar prefectura 1000 de lei.

Imediat după înfiinţarea gimnaziului, se şi formează un comitet şcolar în frunte cu prefectul judeţului, care organizează un bal şi realizează suma de 1316 lei pentru fondul de construcţie a şcolii. La 1 septembrie 1892, cursurile gimnaziului se deschid cu 79 de elevi, ce sunt îndrumaţi de directorul Anton Eliade spre tainele ascunse în paginile cărţilor. La catedra de limba româna şi limba franceză îl găsim pe profesorul Gheorghe Oprescu.

În anul şcolar 1893-1894, gimnaziul funcţionează cu trei clase ce numărau 119 elevi, conduşi de patru profesori, iar cataloagele erau tot pe obiecte. Dorinţa de învăţa devine tot mai fierbinte şi în septembrie 1894 directorul Dumitru Stănescu deschide cursurile în patru clase, numărând 142 elevi. Deoarece procesul de învăţământ nu se putea desfăşura normal, localul necorespunzând din punctul de vedere al cerinţelor pedagogice, gimnaziul îşi mută cursurile din casele cpt. Nicolae Sofian din strada Capelei.

În amintirea celui ce a fost cândva ecoul năzuinţelor de libertate şi dreptate ale poporului român, Mircea cel Bătrân, al cărui nume este strâns legat de aceste locuri, Consiliul profesoral, într-o şedinţă, ia hotărârea ca gimnaziul să poarte numele de „Mircea - Vodă”, nu ştim însă dacă l-a purtat. Din cei 42 de elevi care porniseră pe drumul învăţăturii, la 1 septembrie 1891, doar zece din cei 13 care urmează cursurile clasei a IV-a reuşesc să ia examenul de absolvire în 1895. Este prima promoţie de absolvenţi pe care o dă gimnaziul după patru ani de cursuri.

În anii care urmează au loc o serie de îmbunătăţiri întreprinse de oameni hotărâţi, cu dragoste pentru ştiinţă şi cultură. În anul 1895 ia fiinţă şi clasa I B, care îşi ţinea cursurile în casa Munteanu, ce se află pe locul unde este astăzi Palatul de Justiţie, iar în anul 1899 directorul Panait Crivăţ încearcă să înfiinţeze un internat pentru elevii din judeţ, dorinţă neîmplinită, deoarece primarul nu-i răspunde la cerere.

Tot în acest an, prin Decretul Ministerial cu nr. 2533 se hotărăşte ca pe viitor gimnaziul să poarte numele de “Alexandru Lahovari”, marele om politic născut în judeţ. Gimnaziul funcţionează în aceeaşi clădire până în anul 1901, plătind chiria localului – 2500 lei anual – căpitanului N. Sofian. După o scurtă întrerupere, deoarece numărul elevilor se măreşte simţitor, se reiau cursurile în vechiul local, care, deşi necorespunzător, funcţionează până în primăvara anului 1911.

Începutul veacului al XX-lea găseşte gimnaziul “Alexandru Lahovari” în vechiul local al Seminarului din curtea Episcopiei. Clădirea este neigienică, improprie pentru o şcoală secundară, iar curtea Episcopiei nepotrivită pentru activităţile extraşcolare ale elevilor. De aceea, se formează o opinie tot mai puternică în rândul locuitorilor oraşului pentru construirea unui local propriu. Opinia este susţinută mai ales de profesorii şcolii, ce tânjeau după un local corespunzător în care să-şi desfăşoare munca, şi de părinţii elevilor care vedeau ameninţată sănătatea copiilor lor.

În urma numeroaselor intervenţii făcute de locuitorii oraşului şi de direcţiunea şcolii pe lângă prefectul judeţului dr. Gh. Sabin, acesta hotărăşte în toamna anului 1906 să doneze terenul şi clădirea din strada Dorobanţi, unde fusese odinioară o cazarmă militară, iar apoi spitalul oraşului, pentru clădirea unui local de şcoală. Tot în acelaşi timp se fac demersuri pe lângă Ministerul de Finanţe în vederea obţinerii unui fond de construcţii. Demnă de amintit este activitatea dusă de N.R.Căpităneanu, secretar al ministrului amintit care stăruie să se repartizeze suma de 120.000 lei „pentru reparaţii şi adăugiri la gimnaziul din Rm. Vâlcea”. În primăvara sângerosului 1907, fondul repartizat gimnaziului este ameninţat să fie folosit de noul guvern liberal pentru înăbuşirea răscoalei ţăranilor, care luptau pentru pământ şi o viaţă mai bună.

Se fac noi intervenţii pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, care, înţelegând situaţia, dă ordin să fie păstrată suma iniţială şi mai adaugă încă 80000 de lei. Planul clădirii este întocmit de arhitectul Nicolae Ghica - Budeşti, şeful serviciului tehnic din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în martie 1908, potrivit licitaţiei publice, inginerul Bălăşan ia asupra sa lucrarea pe o suprafaţă de 1086 mp. După multe tergiversări, în 1909 se pune temelia viitoarei clădiri din strada G-ral Praporgescu. Din partea ministerului este delegat să supravegheze lucrările arhitectul Alexandru Referendaru, un tânăr de o corectitudine exemplară şi cu temeinice cunoştinţe inginereşti.

Clădirea liceului s-a construit când nu se lucra , încă, în beton armat. De aceea, pentru consolidarea temeliilor, a fost nevoie să se sape până la 20 metri, aşezîndu-se fundaţiile pe stâlpi enormi de stejar, arşi şi îmbinaţi cu catran. A fost, atunci, o surpriză pentru toţi când la o adâncime de 17 metri, s-a descoperit drumul roman acoperit de nisipul adus de viitura apelor ce se scurgeau de pe Capela.

Lucrările sunt terminate în martie 1911, când noul local de şcoală, cu săli spaţioase este dat în folosinţă celor 155 de elevi. Noua clădire lucrată în stil naţional din brâie de cărămidă alternând cu piatră cioplită, îmbină armonios vechiul stil românesc cu tehnica de construcţie a timpului. Este un impunător monument al oraşului nostru.

În ziua de 12 octombrie 1913, în urma cererilor prezentate de profesorii gimnaziului şi de părinţii elevilor, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice comunică gimnaziului din Rm. Vâlcea, înfiinţarea cursului superior cu o secţie reală, completată cu o secţie pedagogică. Absolvenţii liceului aveau acum dreptul de a urma mai departe cărările ştiinţei şi culturii putând să-şi continue studiile în universităţi sau să intre în învăţământul primar, iar cei care voiau să devină ofiţeri în armată puteau urma şcoala militară. Bucuria de a deschide porţi largi unei temeinice pregătiri nu a durat multă vreme, deoarece încep pregătirile militare pentru primul război mondial şi toate fondurile sunt canalizate în acest scop. Printr-o lege specială, în 1914 se desfiinţează cursul superior. Sub ocupaţie austro-germană, oraşul Rm. Vâlcea, ca şi întreaga ţară, are mult de suferit. Comandantul german dă ordin să introducă limba germană în şcoală. O parte din şcoală este transformată în spital. Iar în timpul retragerii armatelor germane gimnaziul este jefuit având pierderi în valoare de 35.000 lei.

După război se simte nevoia de cadre în învăţământ şi de aceea la 1 septembrie 1919, gimnaziul din Rm. Vâlcea, ca şi altele din ţară, este transformat din nou în liceu. Transformarea gimnaziului clasic „Alexandru Lahovari” în liceu împlinea o dorinţă arzătoare a vâlcenilor. Acum se măreşte şi numărul claselor de la 8 la 12. Din lipsă de spaţiu şcolar, cursurile se fac pe jumătăţi de zile. De aceea se punea problema întregirii localului existent cu încă o aripă. După lungi chibzuieli, Ministerul aprobă, în 1921, devizul întocmit de arhitectul Anton Copetii în valoare de 49.010 lei. Lucrarea însă înaintează greu din lipsă de materiale şi mână de lucru, totuşi ea va fi terminată. În iunie 1921, ia fiinţă în prima sală de la etajul aripei dinspre răsărit a liceului un muzeu de pictură şi sculptură cu numele de Paul Capelleanu. Colecţia cuprinde opere ale sculptorilor Georgescu, Paciurea, Iordănescu şi picturi de Theodor Aman, Verona şi Luchian donate de Esmeralda Capelleanu. Colecţia a rămas în posesia şcolii până în ianuarie 1959, când este ridicată de muzeul din localitate.

Datorită faptului că Liceul „Alexandru Lahovari” se bucura de o deosebită apreciere din partea organelor superioare, în vara anului 1928, este vizitat de către membrii Congresului I Internaţional al învăţământului secundar din Anglia, Spania, Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Grecia, Polonia, ce rămân profund impresionaţi de impunătoarea clădire construită în stil naţional şi de nivelul de predare al cadrelor didactice.

În anul şcolar 1934 – 1935, Liceul „Alexandru Lahovari” este încadrat în categoria C. Acum se fac unele reparaţii la sala de laborator, întrucât grinzile se îndoiseră de greutate. A treia aripă dinspre strada Calea lui Traian, începe a fi construită în 1932 şi a fost terminată cu totul în 1937. Partea aceasta a clădirii este construită după toate cerinţele tehnicii moderne şi este de o soliditate deosebită. Ea cuprinde 4 săli de clasă, o încăpere subsol ce deserveşte Clubul Sportiv, o magazie pentru materiale sportive, o sală de educaţie fizică cu două vestiare, o cameră de baie, o cancelarie, şi la etaj o sală de festivităţi foarte necesară unui liceu. Păcat că nu s-a construit şi sală de festivităţi tot la parter, iar la etaj să se fi construit o sală pentru bibliotecă, cu săli de lectură, muzeul şcolii, laboratoare şi pinacotecă. Deşi lucrările au fost executate la timp, supravegheate de eforia şcolilor, recepţia este făcută în 1941, de un delegat al Ministerului, Nicodim Ardeleanu.

La sfărşitul verii anului 1943, s-a ţinut la Râmnic, în localul liceului, un mare Congres al Corpului Didactic, la care au participat toţi conducătorii din Ministerul Instrucţiunii, în frunte cu secretarul general Napoleon Creţu. Deschiderea congresului a avut loc în prezenţa ministrului Petrovici şi a Mitropolitului Olteniei, Nifon Criveanu. Lucrările congresului au durat zece zile şi au avut ca scop verificarea unor noi metode de predare.

De remarcat este şi faptul că în timpul celui de-al doilea război mondial o aripă a clădirii liceului a funcţionat ca spital militar. În iulie 1944, liceul a fost vizitat pe neaşteptate de mareşalul Antonescu care s-a interesat de soarta răniţilor din acest spital militar aşa cum afirmă domnul profesor Nicolae Angelescu în „Memoriile unui om obscur”, publicată la Editura Adrianna, 2005.

În timpul celui de-al doilea război mondial, o parte din clădirea liceului a adăpostit un spital de răniţi.

În anul 1955 s-au adăugat şcolii Medii nr. 1 încă 5 clase de elevi de la Şcoala Pedagogică şi 2 clase de la Şcoala de Comerţ, în urma desfiinţării ambelor şcoli. Elevii anului III şi IV de la Şcoala Pedagogică şi-au păstrat caracterul profesional, absolvenţii devenind învăţători. Din anul 1956 –1957 şi până în prezent, liceul a funcţionat cu clase mixte.

Pe locul unde se găsea pe vremuri casa Scarlat Călinescu s-a amenajat în anul 1956 terenul sportiv de baschet al şcolii,. Aici a funcţionat un timp şcoala de fete, iar între 1927 – 1930, Şcoala superioară de comerţ, care, desfiinţându-se, a vândut terenul Liceului „Alexandru Lahovari”.

Prin Ordinul ministrului Învăţământului 242 din august 1959, Buletinul Oficial nr. 8 din 1959, Şcoala Medie nr. 1 primeşte denumirea de Şcoala Medie „Nicolae Bălcescu”, în memoria marelui revoluţionar care a copilărit pe plaiurile din apropierea oraşului Rm. Vâlcea. În anul 1960 este terminată lucrarea pentru încălzirea centrală a şcolii, începută în primăvară, iar în anul 1976 se termină construirea noii aripi de pe strada Praporgescu. Pentru o pregătire temeinică a elevilor, Şcoala Medie îşi măreşte durata de 12 clase în anul 1965 – 1966 şi ia denumirea de Liceul „Nicolae Bălcescu”. În anul 1978, instituţia se va numi Liceul de Matematică – Fizică „Nicolae Bălcescu”.

Revoluţia din decembrie 1989 a adus o nouă schimbare în denumirea liceului (şi nu numai !). Liceul se va numi Liceul „Alexandru Lahovari”, iar din anul 1997 Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”.

În lunga lui viaţă, Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari” a trăit nenumărate evenimente de seamă. Unele s-au pierdut în negura vremurilor, altele abia se mai desprind din acte.



(Extras din Monografia Colegiului Naţional „Alexandru Lahovari” 115 ani 1891-2006 – autori: prof. Valeriu Lazăr, prof. Simona Ianc, prof. Mihail Voiculescu)